post concertum

Pianul deschis, proptit la marginea scenei, îl răscolea aseară pe Ceaikovski. În spatele lui, suit pe piedestal, stătea înghesuit un dirijor fără frac.

Din cupola Ateneului picura pe lângă sânii rotunzi și prăfuiți ai muzelor o lumină albă care învăluia capetele cărunte și inerte ale auditoriului. Privită prin ochii lui Ferdinand sau ai lui Traian, țintuiți pe frescă, probabil că sala părea un păienjeniș dens.

Pe când viorile îl prinseră mai bine în vârtej pe Ceaikovski, o cucoană costelivă intră în sală pe ușa din mijloc, înaintează hotărâtă pe culoar și constată iritată că o doamnă căruntă în pulover galben se așezase pe locul ei.

Îi flutură biletul cu subînțeles prin fața ochilor și doamna în pulover galben se ridică și se îndreaptă spre ieșire, făcându-i loc cucoanei.

Aș fi vrut să zic că e prea mic Ateneul, dar poate că nu e. Istoria noastră n-ar umple o frescă mai mare care să înconjoare sala, educația noastră nu ne permite încă să stăm împreună într-o sală de spectacole mai mare fără să o transformăm în stadion, iar frumosul pentru noi se întâmplă în altă parte. Păcat de acel contrabasist din margine, care, cu un pas mai la stânga, ar fi pierdut contactul cu scena și cu primăvara lui Stravinski.